Din nou despre ruşinea de a fi român(că)

Citesc aici că România ar avea din nou motive de mândrie, pentru că, iată o nouă vedetă din România explodează în străinătate. Este vorba despre "românca Cherie, noua pornostar a Italiei". Ceea ce este special la această individă este că, deşi născută în Ghencea şi cunoscută în România ca Georgeta din Ghencea, tânăra Cherie Mănescu de numai 19 ani se recomandă în Italia ca fiind bulgăroaică. Astfel România mai pierde un nume mare, cu care s-ar fi putut mândri, Cherie devenind astfel motivul orgoliului naţional al lui Stoicicov, Yulian Alenderov (infractor bulgar de renume), Momchil Petrov (autor pomac din Kurdzhali), Vasil Naidenov şi fraţii Arghirov. Parcă îl văd pe Hristo Stoicicov depind una de genul: pe când voi o aveaţi pe Plugaru noi o avem pe Cherie. Păi e de-a noastră măi nene, e de-a noastră, e româncă din Ghencea, na că ţi-am tras-o! Voi propune prin referendum umilirea în public a "bulgăroaicei" Cherie care va trebui să spună în limba bulgară: Noapte bună, copii şi Planeta maimuţelor. Sigur, acum 2 decenii nu ar fi fost nici o problemă pentru un locuitor al Bucureştiului, chiar şi din Ghencea să se dea drept bulgar, dar acum aceste două întrebări pot constitui un test definitoriu pentru un impostor român care se dă bulgar.

Dar de ce ne-a făcut Cherie una ca asta? Îi e oare ruşine că e româncă? Sau o fi dinamovistă şi îi e teama că dacă se află că e din Ghencea nu o mai sponsorizează Turcu şi Borcea.

P.S.

Până şi domnul din imagine, care se dă un fel de francez, Ken Venturi, mi se pare suspect de mioritic, dacă ţin cont de asemănarea cu Busuioc al nostru. Costel Busuioc. Sau doar pur şi simplu o fi trecut Venturi prin România în anii 60? La socoteală iese...

Voyeur amator - voyeur profesionist: 80 - 10

Totul a pornit de la un post al lui Lucian Dan Teodorovici, în care acesta îşi exprima nedumerirea "cum se face că, dintre oamenii care ne citesc blogurile, numai vreo 10% sînt interesaţi să ne citească apoi şi cărţile?" Şi lucrul ăsta mi-a dat de gândit. Am spus-o şi o mai spun: suntem voyeuri. Ne interesează tot ce nu e public, ce e public nu prezintă interes, iar lucrul acesta face parte din educaţia noastră socială, evident. A trebuit să ne dezvoltăm acest mecanism de autoapărare pentru a nu sucomba la orice anunţ ce frizează oficialul, prin urmare ne-am dezvoltat uimitor propriile curiozităţi şi propriul sistem de valori în ceea ce priveşte "anunţul ilicit". În schimb mirajul zvonului ne făcea să fremătăm şi să devenim creativi - un fel de degenerarea comportamentală de tip undergound. Tot ce e zvon e atractiv, mai ales în ceea ce priveşte mondenul, ne place să aruncăm ochiul şi urechea în curtea vecinului. Cu toate acestea şi aici ne comportăm ca nişte amatori - voyeuri amatori. Nu ne perfecţionăm tehnica de observare, rămânem la fel de rudimentari şi imprecişi. Nu investim în binocluri, în căşti, în microfoane, nu ne specializăm în expertize grafologice. Ne dăm în continuare cu presupusul la cel mai diletant nivel.

Nu am vrut să mă îndepărtez prea mult de topic, ci doar să creez ambientul pentru argumentaţia care urmează cu privire la dezinteresul publicului mare dincolo de bârfa ordinară, uşor de receptat. Pentru că asta se întâmplă şi în cazul blogurilor unor indivizi asimilaţi de mase ca "entertaineri" şi nimic mai mult - aceştia neavând nimic în comun cu scriitorii. Sunt captivante paginile lui Badea, Huidu, Teo, Bendeac, Cabral dar mă întreb cum s-ar comporta procentual publicul dacă aceştia şi-ar lansa o carte care să nu fie neapărat autobiografică? La fel. Cărţile acestora ar fi citite de cel mult 10% şi de voyeurii profesionişti care suntem noi. Restul nu vor să se complice, sau pur şi simplu n-au avut sau şi-au pierdut capacitatea de a mai citi cărţi. Mai sunt de asemenea de părere că din aceşti 10% care citesc şi cărţile scriitorilor români 8% au nimerit pe blogurile lor tocmai pentru că îşi doreau din partea respectivilor autori o prezenţă mult mai constantă decât o carte la doi trei ani. Continui viziunea apocaliptică în ceea ce priveşte interesul românului pentru carte pornind de la bănuiala că nu avem un public educat să citească. Americanii, aşa cum sunt ei, cu relele lor, cu multele lor rele şi cu nişele lor, cu multele lor nişe se bucură de interes pentru carte, pentru cartea de nişă, evident, fie ea sf, thriller sau romance. Cine susţine că americanii nu citesc rămâne în offside. Americanii citesc, citesc mult, dar cărţi de nişă, ce îi interesează pe ei. Asta face ca blogurile scriitorilor americani să fie intens populate, nu doar de cei care au citit cărţile autorilor respectivi, ci şi de cei care le vor citi, ceea ce le creşte totodată popularitatea şi bugetul, căci marketingul lucrează în taină.

Prin urmare, nu cred că are vreun rost să mă revolt că publicul de Internet tinde să populeze până la refuz bloguri de proastă calitate, evitând bloguri care completează alte imagini. Este vorba doar despre o parte a acestuia, voyeurii amatori, cum i-am numit. Şi nici să intru în panică. Există o legiune puternică de pasionaţi - cei câţiva voyeuri profesionişti. Dintre aceştia cred că cei importanţi pentru scriitor sunt voyeurii profesionişti. Pentru că sunt pasionaţi, sunt prezenţi şi de la un anumit moment în sus chiar doctori în ceea ce priveşte imaginea spectrală a autorilor în cauză. Prin urmare nu publicul cititor de carte trebuie atras, ci voyeurii amatori care pot fi cuceriţi şi totodată convertiţi. Pentru că dacă i-ai prins, nu te mai lasă. Ca în cazul lui Harap-Alb cu calul său fermecat.

Raluca Lăzăruţ - Confessions of a nuclear housewife and mother

- Ralucuţa, ce vrei tu să te faci când o să fii mare?
Prinzând cu vârful degetelor tivul rochiţei plisate, Raluca începe să se clatine de pe un picior pe altul şi să declame languros:
- Când am să fiu eu mare o să vreau să mă fac doctoriţăăă (cu accentul pe a treia silabă) şi să mă mărit cu bărbatul potrivit care să fie înalt, frumos, blond, să aibă ochi albaştri, maşină şi casă. "Îmi doresc să devin mamă, o femeie nu e total împlinită până nu dă naştere unui copil. Când îl voi găsi pe cel care îmi va îngenunchea inima şi care va întruni calităţile pe care trebuie să le aibă tatăl copiilor mei, nimic nu mă va împiedica să devin mamă. Aş vrea să am o familie frumoasă, cu doi copii sănătoşi, isteţi şi cu o personalitate puternică, cărora să le fiu prietenă şi apoi mamă."

Oaspeţii, împreună cu familia încep să râdă:

- Ralucuţa, mamă, mai întâi trebuie să fii mamă ca să faci copiii şi de-abia pe urmă poţi să le fii prietenă.

Peste timp Ralucuţa avea să devină Raluca şi să declare toate aceste lucruri în presă, semn că nimic nu s-a schimbat. Şi când te gândeşti că se spune că bărbaţii se maturizează mai greu ca femeile. Aiurea. Ce e senzaţional în aceste maxime ale Ralucăi Lăzăruţ, declarate aici? La cum este prezentat articolul intuiesc următorul pas, probabil din ziarul de mâine, care va face senzaţie în presă. Numita Raluca Lăzăruţ va comite câteva crime în lanţ, după care se va urca în vârful Casei Poporului şi se va tăia tacticos cu drujba. Un moment care ne va şoca pe toţi cei care o ştiam pe Raluca fetiţă cuminte, cu idealuri roz. Acum, dând firul înapoi vom înţelege că era ceva putred în toată această declaraţie placidă. Era de fapt un semnal de alarmă, un strigăt de ajutor pe care Raluca spera să îl auzim şi noi, însă noi... nimic. Mesajul ei era: "aş vrea să am o familie nasoală, cu doi copii bolnavi, cretini şi cu o personalitate slabă!" Şmecheră, depresia îmbracă uneori ţinută de bal.

Un watcher chinez printre manelişti

Vă mai aduceţi aminte de "watchers"-şii din Nemuritorul? Dacă nu, clipul de mai sus vă va ajuta să vă împrospătaţi memoria şi să decideţi şi voi cât din numitul film sau serial (în funcţie de ce a văzut fiecare) era rupt din realitate. Ideea e următoarea: există pe pământ aşa zişii "watchers"-şi al căror rol este de a consemna momentele importante din istoria lumii. care urmează să fie păstrate în anale. Aceşti "watchers"-şi sunt mai mult o legendă urbană pentru că până acum puţini se pot lăuda că au avut ocazia să îi surprindă pe sus numiţi, iar acum realizăm cât de important este clipul produs de Nea Kalu la "Hai să ne întâlnim pe net", în care Nyno, un fel de cocalar în pantaloni scurţi şi pantofi purtaţi la piciorul gol este surprins în preajma unui "watcher" chinez.

Dacă nu sunteţi foarte vigilenţi, chinezul în cauză va trece neobservat (minutul 2'8-2'12), dar nu vă faceţi griji, pentru că, conştient de importanţa momentului "watcher-ul" chinez apare din nou, mult mai discret de această dată în finalul clipului (minutul 3'33). E şi normal să apară, pentru că are de consemnat un moment memorabil în care ea, delicata Yana, dacă am înţeles bine numele domniţei îi dă un pupic (un pupiiic, unul mic) cromagnonului din imagine, care, dacă e să să îmi spun şi eu părerea, nu pare să înţeleagă prea multe din gestul de tandreţe al partenerei sale, deoarece este îmbrăcat în roz.

Reiterez, la final, importanţa acestui clip şi a acestui regizor, Nea Kalu, care, ca orice mare artist, nu este conştient de valoarea sa, în primul rând una de cronicar, importalizând pentru posteritate "watcher"-i chinezi, sau "watcher"-i, chinezi şi manelişti. Cine ar fi zis că i-am putea întâlni vreodată în acelaşi loc...

Trupa Bambi se implică activ în campanii: se roagă!

Ştire şoc! Aflăm din din paginile Click că Raluca şi Denisa de la BAMBI s-au alăturat campaniei "Din inimă pentru copii". Aproape că nu îmi vine să cred că cele două tiripliciuri muzicale se implică social, să ia aminte şi Tudor Gheorghe că există civism în România, chiar dacă acesta răsare din locuri de unde nu te aştepţi.
Trupa Bambi:

Iniţiativa Click! de a ajuta copiii bolnavi este una lăudabilă. Ne rugăm pentru ei şi suntem convinse de faptul că Dumnezeu îşi va întoarce privirea spre ei şi-i va ajuta să depăşească toate aceste momente de cumpănă.

Superbă declaraţia celor două zgrăbunţe muzicale. Este ca şi cum unul dintre cei mai mari specialişti în eradicarea cancerului s-ar implica şi el activ într-o campanie de specific. Cum anume? S-ar ruga să dispară. Ceea ce fac şi cele două de la bambi, "se roagă ca Dumnezeu să îşi întoarcă privirea..." Domnu, Domnu, ochii la mine!

P.S.

Mulţumesc Doamnei Doamna pentru gândurile diabolice!

Tudor Gheorghe, agentul secret al maneliştilor

A făcut cineva vreodată un studiu cu privire la ce se întâmplă atunci când un artist îţi infirmă aşteptările? A calculat vreodată cineva cu cât la sută cresc accidentele în ţară, în ce proporţie se strică lumea la stomac sau dacă se întâmplă pe timpul iernii dacă nu cumva post-dezamăgire se pune pe nins în draci? La Budapesta ninge de sâmbătă, zăpada trecând de jumătate de metru şi asta numai pentru că mi-am schimbat impresia bună pe care o aveam despre Tudor Gheorghe. Am influenţat natura. Omul ăsta, pe care îl consideram artist, se dovedeşte a fi artist doar pentru cei "inteligenţi", cel puţin asta declară aici. Pentru ceilalţi probabil că rămâne un chel cu mustaţă, care nu este niciodată simpatic, amabil, glumeţ, dând senzaţia că simpla sa ieşire în lume constituie o corvoadă de nedescris. Genul acela care pare constant stricat la stomac sau îndurând stoic câte un abces. "Spectacolele mele nu sunt facute pentru oamenii care nu gandesc", spune la un moment dat Tudor Gheorghe. Nu mi-am pus niciodată problema că aş fi peste medie de inteligent din moment ce îmi plăcea Tudor Gheorghe, mai ales pentru că versurile cântecelor sale vechi nu aparţineau unor poeţi români care necesitau lectura cu dexul în mână sau cu un manual de curente filozofice. În ceea ce priveşte compoziţia, aici sunt întru totul convins că nu îţi trebuie o inteligenţă ieşită din comun pentru a asculta câteva acorduri la cobză. Dacă însă Tudor Gheorghe are, după propria sa spusă un public elevat, atunci de astăzi mă voi delimita de acesta, cel puţin din spirit de frondă. Nichita Stănescu nu îşi categorisea publicul, iar Marin Sorescu cu atât mai puţin.

Mai grav mi se pare însă că omul acesta, care deocamdată nu pare să fie decât snob se erijează în formator de opinie, declarând sus şi tare că "preferă maneaua hip-hop-ului" deoarece: "Maneaua are o istorie nationala, hip-hop-ul nu are nimic comun cu Romania". E ca şi cum i-ai spune unui lepros să nu încerce un tratament nou pentru că tocmai s-a obişnuit cu vechea stare de fapt. Sunt nevoit să revin la individul chel şi cu mustaţă, care nu zâmbeşte niciodată pe stradă şi pe care, mai mult ca sigur tinerii din ziua de azi îl agasează, probabil pentru că ei nu fac nimic din ceea ce "maestrul" făcea în tinereţe. În mod cert nu are habar de universul de după blocuri şi de zbaterea de fiecare zi a tinerilor, unii dintre ei căzând în neant, alţii supravieţuind şi ieşind ca uleiul la suprafaţă în ciuda gurilor rele care considerau că "nu gândesc". Habar nu are de versurile angajante, militante, de jocurile de cuvinte şi de idealurile celor ce pun toate acestea pe ritmuri de hip-hop. Habar nu are că în momentul de faţă singurii artişti din România care se mai implică social sunt hip-hoperii. Oricum Tudor Gheorghe nu cunoaşte termenul "social", fiind prin excelenţă un artist pasiv, în mijlocul unei orchestre filarmonice. Îşi apără cu alte cuvinte spatele, căci dacă publicul se supără şi vrea să îi tragă o chelfăneală bună artistului nu ştie cu cine să înceapă. Bine, dar tinerii ăştia înjură. Atât vede Tudor Gheorghe şi este suficient. Maneliştii vorbesc frumos iar "pe la spate, pe la spate" se referă, cum de nu mi-am dat seama, la îndemnuri pentru kinetoterapeuti. Nu vreau un masaj pe piept ci unul "pe la spate, pe la spate".

Cu alte cuvinte, m-am descărcat şi m-am delimitat definitiv de Tudor Gheorghe. Nu îmi plac snobii şi când vine vorba despre artişti sunt cu atât mai sensibil la comportamentul acestora. Saptămâna trecută am cunoscut un "artist" român de prestigiu, aş putea spune, care s-a declarat jignit când l-am numit "artist". Pentru că el nu se crede artist. Şi pentru că nu cere ca publicul să gândească prea mult la muzica sa ci pur şi simplu să existe. Dar e drept, vorbim despre un jazz-man şi nu despre un cobzar cu câteva rolişoare în teatru! Am terminat, se poate opri ninsoarea.