Tvrtko Vujity sau cum poate fi independent un jurnalist de investigaţii

Tvrtko Vujity nu este un jurnalist normal, dacă considerăm "jurnalismul de prompter" drept eşantion al normalităţii. Dacă considerăm normal un nene care stă la calculatorul său şi pe baza a doar câtorva informaţii umple pagini întregi, atunci Tvrtko, omul care bate lumea în lung şi în lat infiltrându-se în miezul senzaţionalului nu poate fi normal. Nu poate fi normal pentru că îşi permite luxul de a fi "freelancer", pentru că nu are sponsor, pentru că nu este încartiruit politic şi pentru că nici nu are de gând să fie, câtă vreme îşi poate permite din cărţile, din reportajele, din prestaţiile sale radio sau TV să-şi asigure banii de "expediţii". Contrar aşteptărilor, breasla jurnalistică este mult mai unită decât ne-am aştepta, un soi de: noi, comozii şi ei, nebunii, puţini şi pe cale de dispariţie. Prin urmare, Tvrtko "nu este jurnalist". Aşa zic şi ei.

Acum, după ce joi, 15 aprilie l-am ascultat pe Tvrtko Vujity lansându-şi la ICR Budapesta volumul tradus în limba română "Călătorii în infern", editat de Curtea Veche pot să confirm multe dintre temerile confraţilor săi: Tvrtko nu este un jurnalist normal. Are carisma, este elocvent, cursiv, are umor, este empatic şi, ca argintul viu niciodată nu vorbeşte fără să nu verifice etanşeitatea canalului şi prezenţa de spirit a receptorului. După acest succint protocol saussurian Tvrtko a pus stăpânire pe viziunea ta. Aici situaţia devine delicată, pentru că, dacă ai reuşi să te desprinzi ai sesiza conuri de umbră pe care jurnalistul maghiar de origine croată le evită a la grande finesse. De fapt senzaţionalul lui Tvrtko constă din lucruri pe care acesta alege să le dezvăluie, iar îndoiala veridicităţii spuselor acestuia se construieşte în jurul lucrurilor pe care evită să le dezvăluie. Se poate astfel vorbi despre un echilibru de bun simţ care stă la baza scrierilor şi filmelor sale. Deşi recunosc, pe alocuri uşoare forţări, continui să cred că orice tânăr care visează să practice jurnalismul se visează mai mult sau mai puţin un fel de Tvrtko. Deghizat, aventurier, căutând explicaţii şi alibiuri pentru a-şi duce la bun sfârşit investigaţia. Dincolo de câteva piţipoance care se doresc celebre, lucru care le face să apeleze şi la compromisul cititului de pe prompter, refuz să cred că aceşti Memo ai zilelor noastre nu şi-au început handicapata aventură de-a jurnalismul visându-se posesorii unei anchete neaşteptate, care va schimba mersul lucrurilor. Diferenţa este că Tvrtko a mers până la capăt, cu compromisurile prezenţei în emisiuni uneori de joasă factură, lucru care îi asigură astăzi independenţa financiară. Dacă maneliştii noştri ar face acelaşi lucru, combinat cu muzică lucrată şi de bună calitate, cred că aş ajunge să nu mai am nimic de comentat...